Cuvîntări

Sorin Antohi (coordonator)
Modernism şi antimodernism. Noi perspective interdisciplinare, Editura Cuvîntul, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Fundaţia Amfiteatru, Colecţia „Addenda Cuvîntul“, Bucureşti, 2008, 240 p.

Relansarea revistei Cuvîntul înseamnă şi un punct din relansarea lui Sorin Antohi în viaţa publică a ideilor (după ce reuşise prin 2006 să-şi autodenunţe colaborarea cu Securitatea), printr-un proiect ce vrea să însemne mai mult decît o revistă: dezbateri lunare (în continuarea, neasumată de noua redacţie, a conferinţelor lui Mircea Martin), urmate de o prezentare a lor într-o colecţie din care acum vedem primul volum: Modernism şi antimodernism.
Volumul are două mari secţiuni; prima se ocupă de intense teoretizări şi conceptualizări a diferitelor –isme, semnate de specialişti străini (Hayden White, Primitivism şi modernism; Modernismul american, postmodernismul şi avangarda; Roger Griffin, Modernitate, modernism şi fascism. O „re-sintetizare a viziunii“, Jörn Rüsen, Studiile istorice între modernitate şi postmodernitate); a doua, de contribuţii autohtone, însemnînd particularizări şi analize ale lumii româneşti (Sorin Alexandrescu, Modernism şi anti-modernism. Din nou, cazul românesc, Liviu Antonesei, Modernizările româneşti, populismul şi demagogia, Victor Rizescu, De la preistoria teoriei modernizării la istoria ideologiilor periferice, Valentin Săndulescu, Modernism şi fascism: repere ale unei evoluţii istoriografice). În cea mai mare parte a lor textele sînt inedite, dar cunoscute în mediul academic, prezentate la diferite colocvii.
Nivelul conceptual aduce în discuţie termenii de modernism, tradiţionalism şi avangardă, respectiv postmodernism, cu o recunoscută circulaţie în studiile culturale, alături de fascism, marxism, liberalism şi din nou tradiţionalism, respectiv conservatorism, aceştia din urmă mult mai bine distribuiţi în studiile politice. Pariul volumului, noutatea lui, constă în diferitele asocieri sau combinaţii de tipul modernism liberal sau modernism fascist ori modernism şi fascism, cu totul provocatoare pentru studiile culturale, literare româneşti – se ştie, de multă vreme anchilozate în preeeminenţa esteticului, quoi que ce soit, în sublimarea unei valori ce transcende viaţa ideilor, politica de orice natură. În mai multe rînduri (la Sorin Alexandrescu şi la Victor Rizescu) contribuţia tradiţiei româneşti (cum ar fi menţionarea lui Z. Ornea) la corelarea vieţii politice şi a celei culturale este menţionată, dar acest fapt nu poate atenua curentul şi aşteptările predominante, mefiente faţă de astfel de abordări; pe de altă parte, în unele studii nu este clar dacă citarea lui Lovinescu, în tandem liberal cu Zeletin, este o ilustrare a unei oarecare viziuni liberale despre lumea românească sau este o referinţă în bibliografia despre liberalism.
Studiul lui Sorin Alexandrescu, cel mai amplu, este este construit pe cartea din 1999, Privind înapoi, modernitatea, prin autocitări, reluări sau rescrieri. După teoretizări extinse, autorul aduce nişte amendamente, prin identificarea a şapte „blocuri“ principale de expresie: cel liberal, agrarian, ţărănist, tradiţionalist, antimodern, cele extremiste şi avangarda; locul ocupat de comentarea bibliografiei patternului modern schematizează expunerea ulterioară şi astfel, în cadrul liberalismului, Lovinescu, printre alţii, „continuă modernismul precedent, neangajat social, al lui Macedonski“ (aserţiune cel puţin amendabilă), iar avangarda ar respinge angajarea politică radicală, fie la stînga, fie la dreapta! Un Arghezi stă alături de Crainic în virtutea unor considerente ideologice prezumate, nu şi citate. Brâncuşi, în altă parte, se regăseşte coleg de „spiritualitate românească“ cu Nae Ionescu şi cu Eugen Ionescu, rezultînd o eflorescenţă de nume superbă.
Nu poate fi, în altă ordine de idei, contestată contribuţia bibliografică, atît a lui Alexandrescu, bun cititor, cît şi a lui Roger Griffin sau Victor Rizescu ori Valentin Săndulescu (de formaţie, istorici), ultimii, autori care nu procustianizează viaţa ideilor; se ştie, aceasta nu există pentru a se supune unor scheme sau analize microscopice, fiind la fel de coerentă cu viaţa umană.
Cosmin Perţa, supravieţuitor din vechea formulă a Cuvîntului lui Ţupa, este acum redactor pentru acest volum, iar graba lui îşi va găsi poate o temperanţă în următoarele apariţii editoriale. În revistă, din vechea formulă, se păstrează unii colaboratori (Marin Mincu, Alexandru Matei, Antonio Patraş), dintre care Paul Cernat devine redactor-şef.
Prin răspunsul inerent pe care îl dă pieţei „de consum“ (vezi cărţile, de ficţiune, ale publicaţiilor Cotidianul sau Săptămîna financiară), noul Cuvîntul poate să scrie un raft de bibliotecă prin astfel de contribuţii, nu chiar cel mai de jos.

Reprezentări ale filozofiei româneşti

Mona Mamulea (ed.); Ion Pogorilovschi, Viorel Cernica (coord.)
Academia Română, Institutul de Filozofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“
Studii de istorie a filozofiei româneşti, vol. I (2006), vol. II (2007), Editura Academiei Române, Bucureşti, 340p. + 600p.

Istoria filozofiei româneşti începe să devină o preocupare a vieţii academice, o preocupare ce nu mai cade acum sub incidenţa ideologiilor de stat, seria Institutului „Constantin Rădulescu-Motru“ anunţîndu-se ca un eveniment important pentru „conştiinţa de sine“ a studiului filozofiei; dacă primul volum era unul scris de nume consacrate, în al doilea volum se întîlnesc în mod semnificativ atît generaţia consacrată, cît şi cea aflată la început în cercetarea ştiinţifică.
Structura studiilor este de tip monografic, cuprinzînd personalităţi ale culturii noastre (viaţa autorului, urmată de activitatea creatoare şi de o bibliografie orientativă) sau mişcări de idei ori paradigme de cunoaştere (Conturarea disciplinelor filozofoce în iluminismul românesc de Titus Lates sau Georgeta Marghescu despre Prefigurări ale ecofilozofiei în cultura română). De asemenea, există şi paralele sau prezentări ale unor concepte, în fine interpretări dintre cele mai diverse, care luminează o perspectivă filozofică (Ion Pogorilovschi despre implicaţiile operei lui Brâncuşi; Elemente pentru o teorie românească a idealului – cu privire la Motru, Petre Andrei şi P.P. Negulescu – de Laura Pană, o comparaţie între Ion Petrovici şi Tudor Vianu, de Ana Bazac etc.) Acest tip de cercetare este important pentru că aduce informaţii minimale despre un autor, alături de o bibliografie ce pot reprezenta un început al unor lucrări mai elaborate. Ambele volume îşi ordonează minimonografiile cronologic; primul volum analizează idei şi concepţii de: Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Lazăr-Leon Asachi, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălcescu, Mihai Kogălniceanu, Panait Cerna – dintre cei „vechi“ sau Dimitrie Cuclin, Alexandru Claudian, Nichifor Crainic (interbelici); dintre cei mai „noi“: Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Sergiu Al-George, Ion Frunzetti, Constantin Noica, Eugen Coşeriu, Ioan Petru Culianu ş.a. Mult mai mare, al doilea volum reia o parte din filozofii precedentului, insistînd apoi asupra lui Titu Maiorescu (Constantin Schifirneţ – cu un fragment din lucrarea între timp apărută, Formele fără fond, un brand românesc; Alexandru Boboc şi Mona Mamulea), Blaga (Angela Botez, Valică Mihuleac), asupra generaţiei criterioniste, a angajărilor lor politice (Ioan Costea, Mădălina Dobrescu, Alexandru Surdu, Viorel Cernica, Mircea Itu). În secţiunea Portretelor filozofice apar texte despre Gheorghe I. Brătianu, Vasile Băncilă, Marin Ştefănescu (autorul primei istorii a filozofie româneşti), Fanu Duţulescu (creatorul primului dicţionar de filozofie în cultura noastră) ş.a.
Ceea ce nu am înţeles din această lucrare foarte bună este acea pretenţie a filozofiei de a-şi supradimensiona capacitatea şi ambitusul, o pretenţie care pare a fi o constantă a vremurilor noastre în mai multe discipline sau domenii; există, mai întîi, autori care nu au creat deloc în limba română (Ştefan Lupaşcu), dar sînt integraţi spaţiului mioritic. În al doilea rînd, avem aici recenzaţi unii scriitori care au, desigur, inevitabil şi de necontestat o viziune filozofică, dar acest fapt nu îi transformă pe un Miron Costin sau un G. Călinescu în gînditori în acest sens; mai mult, în al treilea rînd, este evidentă o anumită orientare a filozofilor sau a specialiştilor contemporani către mythosul naţionalist, şi de aici nu atît insistenţa pentru generaţia lui Noica et Cie, cît reiterarea unei viziuni a poporului român, ca întreg, este anacronică, mărturisînd şi alimentînd teoreme despre specificul naţional. Aici pot fi citate studiile lui Ion Pogorilovschi (Modelul synalethic al creştinismului cosmic românesc, în primul volum şi Introducere în sapienţa zamolxiană, din al doilea), Vasile Avram (despre o „gîndire fondatoare“ în spaţiul carpatic), Corina Matei (O încercare hermeneutică asupra simbolisticii populare româneşti). Dacă vom degaja acest tip de contribuţii (cu intenţii didactice, pentru că în cursurile de istorie a filozofiei din unele facultăţi este abordat acest tip de perspectivă, dar şi, inerent, tradiţionaliste), Studiile de istorie a filozofiei româneşti constituie un eveniment pozitiv în cercetarea noastră, acestea fiind nişte volume dintr-o serie mai amplă, a cărei continuare este anunţată, fără a avea un final prefigurat.